Lecțiile Marii Uniri: Ideal istoric și responsabilitatea prezentului. Op-Ed de Anatol Țăranu

Fiecare aniversare a Marii Uniri reprezintă nu doar un moment de celebrare și reculegere solemnă, ci și un apel la reflecție profundă pentru societatea românească de pe ambele maluri ale Prutului. Semnificația acestui moment fondator depășește ritualul comemorativ: el oferă lecții esențiale pentru prezent și repere pentru viitor. Astăzi însă, la mai bine de un secol distanță, ne confruntăm cu un paradox dureros: onorăm cu fast evenimentele trecutului, le transformăm în simboluri sacralizate, dar evităm să transpunem în realitatea politică și strategică a prezentului înțelepciunea, solidaritatea și curajul generației care a făcut Unirea.

În timp ce istoria ne pune în față modele clare de responsabilitate și viziune, prezentul rămâne marcat de indecizie, fragmentare și absența unei perspective comune asupra viitorului națiunii. Tocmai de aceea, evocarea momentului 1918 trebuie să însemne mai mult decât comemorare: trebuie să fie un îndemn la asumare și acțiune.

Geniul politic al generației Unirii

Marea Unire, desăvârșită la 1 decembrie 1918, nu a fost produsul hazardului, ci rezultatul unui act de voință națională susținut de lideri politici care au înțeles că destinul unei națiuni nu se construiește prin calcule mărunte, ci prin sacrificiu și solidaritate. Primul pas al acestui proces a fost făcut la Chișinău, la 27 martie 1918, când Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. Acest vot istoric a fost posibil datorită unui gest rar în politica de astăzi: Ion Pelivan liderul partidei naționale a renunțat la președinția Sfatului Țării în favoarea lui Ion Inculeț pentru a asigura unitatea forului și validitatea unui vot decisiv pentru destinul românilor. Acel gest de responsabilitate națională ar trebui să fie manualul de conduită pentru orice pretins lider de astăzi.

În mod regretabil, această lecție pare complet ignorată în politica de la Chișinău. Mișcarea unionistă, în loc să devină o forță care să coaguleze energiile societății, a ajuns un câmp de luptă între grupulețe motivate de interese personale. Rezultatul dezolant al ultimelor alegeri parlamentare pentru formațiunile unioniste este dovada că fragmentarea, egoismul politic și lipsa unei strategii comune condamnă idealul reunirii la stagnare și ridicol. Inițiativa Platformei Reîntregirii Naționale de a construi un pol unic, solid, capabil să ofere reprezentare politică autentică, a fost sabotată din interior, de cei care au preferat să-și păstreze funcțiile efemere în loc să servească un proiect istoric.

Clasa politică românească de astăzi are obligația morală și istorică de a privi în oglinda anului 1918. Nu societatea este cea care subminează unitatea, ci liderii incapabili să o inspire. În fața unei Europe transformate și a unui război la hotar, Republica Moldova și România nu își mai pot permite luxul mediocrității politice. Este momentul ca responsabilii de pe ambele maluri ale Prutului să aleagă: rămân prizonierii unor ambiții trecătoare sau se ridică la nivelul generației care a făcut Unirea?

Puterea transformatoare a politicilor identitare

Poate cea mai profundă lecție a Unirii din 1918 se referă la rolul crucial al politicilor identitare de stat. În 1812, când Basarabia a fost ruptă de Imperiul Rus din trupul Principatelor Române, regiunea număra mai puțin de jumătate de milion de locuitori. Până în 1918, populația crescuse la peste două milioane, însă aceștia nu participaseră la procesele de emancipare națională prin care au trecut românii de dincolo de Prut. Din punct de vedere identitar, Basarabia anului 1918 rămăsese încremenit la nivelul începutului secolului al XIX-lea.

Cu toate acestea, cele 22 de ani de politici identitare românești după Unire, deși nelipsite de anumite limitări, au produs o transformare radicală. Basarabia a devenit, în adevăratul sens al cuvântului, Țară românească. Această metamorfoză demonstrează puterea determinantă a politicilor de stat coerente în modelarea conștiinței naționale și consolidarea identității colective. Efortul conjugat al elitei locale și al celei de la București, a garantat succesul și durabilitatea Unirii.

Tragedia deconstructivismului identitar sovietic

Analiza proceselor identitare din spațiul Republicii Moldova nu poate ignora rolul central al proiectului sovietic de inginerie identitară. În perioada postbelică, autoritățile URSS au promovat sistematic o ideologie a moldovenismului antiromânesc, concepută ca instrument de control politic și de ancorare durabilă a regiunii în orbita Moscovei. Elementul definitoriu al moldovenismului antiromânesc sovietic a fost deconstrucția identității românești printr-o dublă operațiune: redefinirea lingvistică și rescrierea memoriei istorice. Obiectivul strategic era clar: delegitimarea conexiunii cu România și justificarea, pe această bază, a dominației geopolitice a Moscovei asupra regiunii.

Paradoxul tranziției post-sovietice constă în faptul că, la peste 35 de ani de la Independența declarată în 1991, Republica Moldova continuă să reproducă, sub alte forme, logica deconstructivistă a acestei paradigme. Așa-numitul „moldovenism civic”, promovat în prezent ca formulă identitară modernă și inclusivă, reia implicit mecanismele sovietice ale ambiguității identitare, chiar dacă renunță la retorica antiromânească explicită.

Impactul cumulativ al acestor două tipuri de moldovenism este o societate vulnerabilă la narative externe, cu o parte semnificativă a populației rămânând orientată spre Rusia și susceptibilă la discursurile anti-integrare europeană. Lipsa unei identități naționale coerente și asumate se traduce direct în incapacitatea statului de a formula un proiect de dezvoltare stabil, predictibil și consolidant.

În acest sens, impactul deconstructivismului identitar sovietic nu constă doar în efectele sale istorice, ci și în persistența structurală a acestor mecanisme în prezent. Republica Moldova se confruntă astfel cu o modernitate identitară incompletă: un stat independent fără o identitate națională clar afirmată, oscilând între moștenirea colonială și aspirațiile europene, fără a dispune de fundamentul identitar necesar pentru a transforma aceste aspirații în realitate. În absența unei identități naționale clare și asumate, societatea moldovenească rămâne condamnată la dezbinare perpetuă, fără repere solide de dezvoltare.

Imperativul existențial al reîntregirii

Contextul geopolitic actual conferă acestei probleme o dimensiune existențială. Asistăm la o reformatare dramatică a ordinii mondiale, unde dreptul internațional cedează în fața forței brute, iar state mici cu identitate diluată și economie fragilă precum Republica Moldova nu au șanse reale de supraviețuire suverană. Războiul din Ucraina ne demonstrează cu brutalitate că vulnerabilitățile identitare și economice pot fi exploatate fără milă de puterile imperiale.

În acest context, reintegrarea plenară în spațiul național românesc nu mai este doar o opțiune ideologică, ci o necesitate strategică de supraviețuire. Unirea politică cu România ar oferi Republicii Moldova ceea ce eforturile proprii nu pot asigura: dezvoltare economică accelerată, aderare automată la Uniunea Europeană și NATO, transformarea într-un stat cu potențial de necontestat în cadrul unei Românii reîntregite, capabilă să conteze în noua ordine mondială.

Eșecul actual al claselor politice

Realitatea dureroasă este că nici Chișinăul, nici Bucureștiul nu dau semne că au învățat plenar lecțiile fundamentale ale Unirii de la 1918. La Chișinău, fragmentarea constantă a mișcării unioniste și predominanța intereselor individuale asupra celor naționale împiedică avansarea unui proiect consolidat. La București, tema reîntregirii este adesea tratată cu o rezervă care, în termeni diplomatici, poate fi interpretată drept o subestimare a implicațiilor sale strategice pentru întreaga națiune.

Narațiunea potrivit căreia reîntregirea trebuie să fie inițiativa exclusivă a Chișinăului nu reflectă realitățile istorice, politice și identitare ale procesului. Un proiect de asemenea anvergură și încărcătură simbolică nu poate fi lăsat doar în responsabilitatea unei singure capitale. Reîntregirea, ca proces care privește o națiune unică împărțită administrativ, trebuie asumată în mod solidar și echilibrat de ambele state.

Alternativa decadenței naționale

Miza este existențială pentru întreaga națiune română. Doar reîntregirea națională poate demonstra vitalitatea și capacitatea românilor de a se afirma ca o forță serioasă în noua configurație mondială. Alternativa este una sumbră: incapacitatea de a lupta pentru reîntregire va marca decadența națiunii române, transformând România într-o semicolonie a noilor centre de putere globale, fie ele occidentale sau orientale.

Această perspectivă nu este alarmism ieftin, ci o lectură realistă a modului în care funcționează puterea în sistemul internațional contemporan. Statele care nu au masa critică economică, demografică și teritorială necesară sunt condamnate la rol de obiect, nu de subiect al istoriei. România fragmentată, cu o parte semnificativă a teritoriului său istoric și a populației sale rămânând în afara frontierelor statale, nu va putea niciodată să își realizeze pe deplin potențialul sau să își apere cu adevărat interesele.

Concluzie: Alegerea care ne definește

Ne aflăm într-un moment crucial, într-o lume în prefacere dramatică ale cărei contururi finale rămân încă neclare. În acest context fluid și periculos, românii de pe ambele maluri ale Prutului trebuie să facă o alegere fundamentală: vor avea curajul și înțelepciunea să învețe din lecțiile istoriei proprii, sau vor continua să ignore imperativele realității, condamnându-se la irelevanță și decadență?

Generația Unirii din 1918 ne-a lăsat un model de urmat: capacitatea de a depăși interesele personale pentru cauza națională, înțelegerea puterii politicilor identitare coerente, și curajul de a acționa hotărât în momente de criză și oportunitate. Aceste lecții rămân la fel de valabile astăzi ca acum un secol. Întrebarea este dacă vom avea înțelepciunea să le aplicăm înainte ca istoria să ne pedepsească pentru ignoranță și lașitate.

Reîntregirea națională nu este un vis romantic din trecut, ci o necesitate strategică pentru viitor. Ea reprezintă singura cale prin care națiunea română poate asigura nu doar supraviețuirea, ci și prosperitatea și demnitatea în lumea complexă și periculoasă a secolului XXI. Ignorarea acestei realități nu o va face să dispară – va face doar ca prețul plătit pentru învățarea ei să fie incomparabil mai mare decât ar fi astăzi.

The post Lecțiile Marii Uniri: Ideal istoric și responsabilitatea prezentului. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.