În decembrie 1999, în sălile Consiliului European de la Helsinki, se scria o pagină de istorie pentru estul Europei. Zece state primeau undă verde pentru negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Moldova nu era printre ele. Guvernul Sturza căzuse la presiunea combinată a comuniștilor cu „frontiștii” lui Roșca, criza politică internă era în toi, iar șansa de a deveni stat candidat s-a evaporat. A fost mai mult decât un moment ratat – a fost o bifurcare istorică de care nu s-a mai recuperat. În acea clipă, nimeni nu înțelegea pe deplin dimensiunea pierderii. Așa se întâmplă întotdeauna cu marile erori istorice: devin vizibile abia când decalajul devine de nerecuperat.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, contrastul este brutal și imposibil de ignorat. România și Bulgaria, care au intrat în Uniunea Europeană în ianuarie 2007, au înregistrat creșteri economice de peste 600% ale PIB-ului pe cap de locuitor. Cifrele sunt atât de spectaculoase încât par incredibile: România a trecut de la 2 820 de euro în 2004 la 18 560 de euro în 2024, Bulgaria a ajuns de la 2 710 la 16 260 de euro. Aceste statistici nu reflectă doar creștere economică abstractă – ele reprezintă autostrăzi construite, spitale modernizate, școli renovate, salarii care permit o viață decentă. Ele înseamnă că un tânăr din Cluj sau Sofia poate visa astăzi la o carieră în IT, la o casă proprie, la călătorii, la o viață normală, europeană.
Țările baltice – Lituania, Letonia, Estonia – au explodat economic, cu creșteri între 400% și 500%. Estonia, mica țară digitală de pe malul Mării Baltice, s-a transformat dintr-o fostă republică sovietică într-un hub tehnologic european, unde cetățenii își votează guvernul online și își gestionează întreaga administrație de pe smartphone. Lituania a devenit un centru financiar regional, Letonia a atras investiții masive în logistică și transport. Toate trei au scăpat definitiv din umbrela sovietică nu prin retorică, ci prin rezultate economice concrete.
Chiar și puterea de cumpărare, acel indicator crud care arată cât poate cumpăra cu adevărat un cetățean cu banii pe care îi câștigă, s-a transformat fundamental. România a sărit de la 35% din media Uniunii Europene la 78%, Bulgaria la 66%. Polonia a ajuns la 79%, Estonia la același nivel, Lituania la 88%. Acestea nu sunt simple cifre statistice aruncate în rapoarte Eurostat. Sunt destine schimbate, generații care au scăpat de sărăcie, speranță reconvertită în realitate. Sunt părinți care nu mai trebuie să își trimită copiii la muncă în străinătate pentru a supraviețui. Sunt tineri care rămân acasă pentru că văd oportunități, nu doar deznădejde.
Moldova, în schimb, stagnează cu un PIB de doar 8 300 de dolari pe cap de locuitor. Este mai săracă doar Ucraina în război, care înregistrează 6 300 de dolari. Este de trei ori mai săracă decât România. Când Fondul Monetar Internațional publică clasamentele sale anuale, Moldova apare în zona roșie a continentului, acolo unde speranța este un lux. Diferența nu mai este doar economică – este civilizațională. În timp ce Bucureștiul vorbește despre inovare, startup-uri finanțate din fonduri europene și atragerea de investiții străine, Chișinăul se zbate cu exodul forței de muncă, dependența de agricultură de subzistență și reforme amânate la infinit.
Corupția persistentă și piața internă restrânsă nu sunt doar probleme administrative menționate în rapoarte internaționale. Sunt boli cronice care paralizează orice tentativă de creștere reală. Când investitorii străini analizează Moldova, văd riscuri mari și profituri incerte. Văd un sistem judiciar fragil, instituții capturabile, regulamente care se schimbă peste noapte în funcție de interese politice. Văd o piață de consum mică, o forță de muncă care pleacă constant, o infrastructură depășită. De aceea capitalul străin evită Moldova sau vine doar în forme speculative, pe termen scurt, fără să construiască nimic durabil.
Economiștii explică acest decalaj prin factori istorici și structurali care s-au întărit reciproc: dependența excesivă de agricultură, lipsa investițiilor în sectoare cu valoare adăugată mare, exodul masiv al forței de muncă tinere și calificate, slaba capacitate de inovare și cercetare. Toate aceste elemente mențin Estul Europei, și în special Moldova, într-o zonă de vulnerabilitate cronică. Este un cerc vicios: sărăcia generează emigrare, emigrarea golește țara de resurse umane valoroase, lipsa acestor resurse împiedică dezvoltarea, iar subdezvoltarea perpetuează sărăcia.
Moldova, în mod specific, suferă din cauza unei piețe interne extrem de restrânse și a dependenței covârșitoare de importuri pentru aproape orice produs industrial. Nu există capacitate de producție internă semnificativă, nu există lanțuri de aprovizionare integrate în sistemul european, nu există clustere industriale competitive. Economia funcționează în mare parte pe baza remitențelor trimise de moldovenii din diasporă – un model care asigură supraviețuirea, dar nu dezvoltarea. Este diferența fundamentală între a respira și a trăi.
România, care a reușit o transformare rapidă și profundă în ultimii cincisprezece ani, este văzută astăzi drept exemplul regional al unei economii care a profitat inteligent de fondurile europene și de stabilitatea politică relativă. Infrastructura a fost extinsă masiv, antreprenorialul local a explodat, sectorul IT a devenit unul dintre motoarele economiei. Prin comparație dureroasă, Republica Moldova care își neagă identitatea sa românească se mișcă lent, aproape de stagnare cronică, prinsă între reforme amânate pentru mâine, corupție persistentă normalizată ca stil de viață și o piață de muncă în continuă erodare demografică.
Și totuși, Moldova este acum oficial țară candidată la aderarea în Uniunea Europeană, alături de Ucraina, Georgia și țările din Balcanii de Vest. Comisarul european pentru extindere, Marta Kos, vorbește despre un nou val de aderări până în 2030, iar Moldova ar putea fi, teoretic, în prima linie alături de Ucraina, Albania și Muntenegru. Este o speranță reală, dar fragilă. Pentru că realitatea economică răspunde cu cinism brutal: toate cele nouă țări candidate la aderare, minus Turcia, produc împreună mai puțin decât Danemarca singură. Să repetăm această cifră pentru claritate: nouă țări, cu zeci de milioane de locuitori, generează mai puțin PIB decât o singură țară nordică de cinci milioane de oameni.
Moldova, în această ecuație economică europeană, este o notă de subsol – vulnerabilă, mică, dependentă de factorii externi. Producția ei economică totală este infimă comparativ cu orice stat membru mediu al Uniunii. Aceasta înseamnă că integrarea Moldovei în UE nu va fi o povară financiară pentru Bruxelles, dar nici nu va aduce beneficii economice imediate semnificative. Va fi, în primul rând, un proiect politic și strategic, o ancorare geopolitică în contextul războiului din Ucraina și al competiției cu Rusia pentru influență în spațiul post-sovietic.
Propaganda rusă continuă să susure prin toate canalele sale de influență că Uniunea Europeană vrea să subjuge Moldova, să o transforme într-o colonie economică, să îi distrugă identitatea și să o facă dependentă de Bruxelles. Discursul este vechi, rodat în decenii de război hibrid informațional. Dar faptele vorbesc altfel. Faptele au nume și prenume: România, Bulgaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia. Faptele sunt creșteri economice explozive care au schimbat radical nivelul de trai, infrastructură modernizată până la standarde occidentale, libertate de circulație care permite cetățenilor să studieze, să muncească și să trăiască oriunde în spațiul european, acces la fonduri masive de dezvoltare care au transformat complet peisajul economic și social.
Faptele sunt că țările care au ales integrarea europeană au scăpat definitiv din capcana sărăciei endemice și a dictaturii, în timp ce cele care au rămas în orbita Moscovei – Belarus, regiunea transnistreană, regiunile separatiste din Georgia – se scufundă în izolare internațională, represiune politică și declin economic accelerat. Nu este vorba despre ideologie abstractă, ci despre rezultate măsurabile: speranță de viață, acces la educație, calitatea sistemului medical, libertatea presei, independența justiției, siguranța personală.
Prăpastia dintre Europa bogată și periferia sa estică nu se mai măsoară doar în dolari și euro. Se măsoară în șanse fundamentale – de educație calitativă, de sănătate accesibilă, de viitor previzibil și decent. Liechtenstein, micuțul principat alpin, are un PIB pe cap de locuitor de 169 000 de dolari. Elveția depășește 100 000. Danemarca și Olanda trec de 70 000. Germania și Franța se mențin confortabil în jurul valorii de 60.000. Moldova abia atinge 8.300. Nu sunt doar cifre paralele în tabele statistice, sunt lumi paralele care nu se ating niciodată. Una investește masiv în energie verde, în cercetare științifică de vârf, în inteligență artificială și tehnologii avansate. Cealaltă supraviețuiește din remitențe trimise de copiii plecați la muncă în Italia sau Irlanda și speranța vagă că cineva, undeva, într-un birou din capitală, va lua în sfârșit deciziile corecte.
Lecția de la Helsinki din decembrie 1999 rămâne vie și arzătoare: momentele istorice nu așteaptă pe nimeni. Criza politică, incompetența guvernamentală, îndoiala și teama de schimbare costă generații întregi. Moldova a avut șansa să urce în trenul integrării europene acum un sfert de secol, în acel moment crucial când s-au deschis ușile Bruxelles-ului pentru Estul Europei. A ratat-o din cauze interne, din cauza instabilității politice cronice, din cauza incapacității clasei politice de a depăși conflictele personale pentru binele țării, dar și din cauza agenților serviciilor secrete străine pe post de politicieni cu influență în Republica Moldova.
Acum se încearcă din nou, dar cu un bagaj mult mai greu de cărat – sărăcie adâncă structurală, instituții fragile și corupte, o populație epuizată demografic de emigrare masivă. Întrebarea fundamentală nu mai este dacă Uniunea Europeană reprezintă soluția pentru Moldova. Răspunsul la această întrebare a fost dat deja de realitatea țărilor care au aderat. Întrebarea adevărată, dureroasă și esențială este dacă Moldova mai are energia politică, resursele umane și luciditatea instituțională necesare pentru a transforma această ultimă șansă în realitate. Pentru că istoria, cu toată cruzimea și ironia ei, nu oferă multe încercări. Iar dacă și aceasta va fi ratată, următoarea poate să nu vină nici odată.
The post Drumul lung de la Helsinki la Bruxelles: Moldova între rateu și speranță. Op-Ed Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
MAI MULT IPN
