Mitul rezilienței generațiilor trecute. Cum o confundăm cu suprimarea emoțiilor.
Afirmația este parțial adevărată și parțial etichetată greșit. Partea adevărată: copiii din anii ’60 și ’70, în general, nu erau întrebați, așa cum sunt întrebați copiii de astăzi, cum se simt. Partea etichetată greșit: rezultatul, la adulții care au devenit acei copii, rareori este ceea ce cuvântul „reziliență” ar trebui să descrie, conform Artful Parent.
Ce era de fapt diferit în anii ’60 și ’70
Părinții acelei epoci, în medie, puneau copiilor mai puține întrebări despre cum se simt, foloseau un vocabular emoțional mai restrâns în familie și tratau tristețea, anxietatea sau suferința copiilor mai degrabă ca pe ceva ce trebuie „depășit”, nu numit și discutat.
Un copil care cădea de pe bicicletă era pus să se ridice. Un copil care venea supărat acasă era trimis să se spele pe mâini pentru cină. Un copil căruia îi murise animalul de companie era liniștit cu ideea că „a plecat”. Conținutul emoțional al zilei rămânea, în mare parte, o problemă privată a copilului. Limbajul pentru a-l împărtăși era adesea limitat, chiar și în familii iubitoare.
Nimic din toate acestea nu înseamnă abuz. Multe dintre acele familii erau afectuoase, stabile și bune pentru creșterea copiilor. Dar, conform standardelor actuale, nu erau foarte articulate emoțional. Nivelul implicit de „verificare emoțională” din partea părinților era mai scăzut, iar mesajul implicit pentru copil era: „descurcă-te”.
Copiii de atunci erau adaptabili și învățau să se descurce singuri. Forma în care se manifesta această „descurcare”, la mulți adulți din acea generație, este recognoscibilă: capacitatea de a continua în fața dificultății fără a te opri să o simți, abilitatea de a funcționa când ceva nu este în regulă, o „liniște” a lumii interioare atunci când sunt întrebați ce trăiesc.
De ce „reziliență” este probabil cuvântul greșit
Cel mai citat corp de cercetare în această distincție este cel al lui James Gross și colegilor săi privind reglarea emoțiilor. Revizuirea majoră din 2004, „Healthy and Unhealthy Emotion Regulation”, publicată în Journal of Personality de Oliver John și James Gross, distinge două strategii comune:
- reevaluarea cognitivă, care presupune schimbarea modului în care interpretezi o situație ce declanșează o emoție
- suprimarea expresivă, care presupune controlarea exprimării emoției fără a schimba trăirea interioară
Revizuirea sintetizează un volum mare de dovezi experimentale. Reevaluarea este asociată cu rezultate mai bune pe plan emoțional, cognitiv și social. Suprimarea este asociată cu rezultate mai slabe: afect negativ mai ridicat, bunăstare mai scăzută, memorie mai slabă pentru material emoțional și reacții fiziologice crescute la persoana care suprimă.
Tiparul numit „reziliență” se suprapune în mare parte cu a doua categorie. Adultul care trece prin dificultăți fără să se oprească să le simtă suprimă adesea experiența, mai degrabă decât să o reevalueze.
Acesta se manifestă prin iritabilitate persistentă, simptome fizice fără cauză clară, dificultăți în relații apropiate și prin experiența unor adulți care realizează târziu ce simt de fapt în legătură cu ceva important.
Aceasta este o stare diferită de reziliența autentică, pe care cercetarea o descrie ca fiind capacitatea de a-ți recăpăta funcționarea și bunăstarea după adversitate, de obicei prin procesarea activă a experienței, nu prin evitarea ei.
Cele două pot părea similare pe termen scurt, dar în timp se separă.
Ce spune cercetarea despre a întreba
Revizuirea fundamentală privind socializarea emoțională parentală, realizată de Nancy Eisenberg, Amanda Cumberland și Tracy Spinrad (1998), analizează mai multe decenii de cercetări despre modul în care părinții influențează dezvoltarea emoțională a copiilor.
Concluzia generală este relativ clară. Modul în care părinții răspund emoțiilor copiilor contează. Contează discuția despre emoții. Contează modelarea emoțională.
Copiii ai căror părinți răspund într-un mod suportiv și adecvat semnalelor emoționale tind să dezvolte o competență emoțională mai bună decât cei ale căror emoții sunt ignorate, respinse sau pedepsite.
Asta nu demonstrează că stilul parental din anii ’60 și ’70 a produs adulți „defecți”. Mulți dintre acei copii au devenit adulți foarte funcționali. Dar cercetarea nu susține ideea inversă: că absența întrebărilor despre emoții produce reziliență ca rezultat pozitiv al dezvoltării.
Dovezile sugerează mai degrabă că acei copii care au fost ajutați să își numească emoțiile și ale căror trăiri au fost luate în serios dezvoltă, în medie, o competență emoțională mai bună, uneori în ciuda modului în care au fost crescuți, nu datorită lui.
Cum ar arăta varianta corectă
Copiii din anii ’60 și ’70 erau întrebați mai puțin decât copiii de azi, iar mulți dintre ei au dezvoltat ca adulți o capacitate specifică de a funcționa în dificultate fără a o simți conștient. Această capacitate este utilă în multe situații, dar a fost confundată cultural cu reziliența.
Cercetarea sugerează însă că ea este mai apropiată de suprimarea expresivă, asociată cu costuri măsurabile în timp, și nu este același lucru cu reziliența autentică, care presupune procesarea activă a dificultății.
Un adult care recunoaște acest tipar și dorește să îl schimbe, în general, nu îl poate „repara” doar citind despre el. Literatura clinică indică mai degrabă terapia.
Ce au câștigat și ce au pierdut generațiile mai vechi
Ceea ce au câștigat mulți oameni crescuți în acea perioadă a fost o viață adultă funcțională, trăită pe un „canal interior” mai liniștit decât cel pe care majoritatea dintre noi l-am alege astăzi pentru copiii noștri.
Acest lucru nu este lipsit de valoare. Dar nici nu este ceea ce înseamnă, în mod obișnuit, „reziliență”.
Recomandarea autorului:
Sursă foto: Shutterstock
The post Mitul rezilienței generațiilor trecute. Cum o confundăm cu suprimarea emoțiilor first appeared on Nexta.ro.
MAI MULT NEXTA.RO