Istoria Rusiei este rareori doar o poveste despre trecut. Aproape întotdeauna, din spatele faptelor și datelor, se ghicește o dispută despre prezent și o întrebare neliniștitoare despre viitor. Tocmai aici se află atât forța, cât și pericolul oricărui mare discurs istoric adresat publicului larg. Proiectul lui Boris Akunin, „Istoria statului rus”, reprezintă una dintre cele mai ample și, în același timp, cele mai incomode încercări de a purta un asemenea dialog. El nu se limitează la popularizarea istoriei, ci smulge acesteia justificările convenabile cu care puterea rusă și-a mascat, timp de secole, propria imuabilitate.
Akunin îmbină deliberat expunerea istorică de tip științifico-popular cu narațiunea literară – povestiri de aventură cu fundal istoric, centrate pe o familie fictivă care trăiește „în umbra” marilor evenimente. Nu este un artificiu estetic gratuit. Acest procedeu sugerează o idee esențială: istoria nu este doar o succesiune de decizii de stat și de cuceriri, ci și suma destinelor individuale, ale oamenilor obișnuiți care plătesc, invariabil, prețul ambițiilor imperiale. Deja aici se conturează o polemică tacită cu mitologia oficială a statului rus, în care individul este secundar, iar statul este ridicat la rang de valoare supremă.
Ideea-cheie a interpretării akuniniene este simplă și, tocmai de aceea, periculoasă pentru orice autocrație: statalitatea rusă s-a constituit ca un sistem hipercentralizat, ostil autonomiilor reale, federalismului autentic și separației puterilor. De la Ivan al III-lea, trecând prin Petru cel Mare, Ecaterina a II-a, Nicolae I, până la Stalin și Putin, se repetă aceeași logică: consolidarea centrului cu prețul libertății, securității și demnității supușilor. Se schimbă lozincile, ideologiile și decorul retoric, dar nu și structura de bază a puterii.
Din această perspectivă, anul 1917 devine deosebit de revelator. Akunin subliniază că Rusia nu a ales atunci între libertate și dictatură, ci între o dictatură de stânga și una de dreapta. A fost aleasă cea de stânga, bolșevică. Astăzi, după mai bine de un secol, țara virează spre dreapta, dar pe același drum. Perioada putinistă nu reprezintă un „nou curs”, ci o revenire treptată la matricea imperială originară, incompatibilă cu presa liberă, justiția independentă și autoguvernarea reală. Mișcarea este regresivă: mai întâi spre URSS-ul târziu, apoi tot mai adânc în trecut. Logica este elementară: dacă statul este o imperie, el nu poate accepta pierderea periferiilor. De aici și obsesia „recuperării republicilor unionale” – stângaci, haotic, dar perseverent.
Deosebit de important este și modul în care Akunin răspunde la întrebarea dacă Rusia lui Putin este o continuare a celei leniniste. Răspunsul său demontează clișeele propagandistice. Putin nu este moștenitorul lui Lenin. Lenin, cu toate consecințele catastrofale ale experimentului său, gândea în termenii revoluției mondiale, nu ai restaurării imperiului. Putin este, în schimb, continuatorul direct al tradiției staliniste și brejneviste, iar într-un sens mai larg, al celei românoviene. Revine formula „ortodoxie – autocrație – caracter național”, revine ideea de „A Treia Romă”, reinterpretată astăzi ca bastion global al valorilor reacționar-conservatoare, nu ca misiune spirituală.
Totodată, Akunin evită caricaturizarea puterii. El nu îi consideră nici pe Stalin, nici pe Putin „oameni cenușii și mărunți”. Dimpotrivă, îi vede ca pe politicieni dotați, deși profund antipatici prin scopurile și metodele lor. Diferența esențială dintre ei este însă clară. Stalin a fost un strateg puternic și un tactician slab: știa să formuleze obiective mari, inclusiv criminale, dar se împiedica frecvent în realizarea lor, provocând pierderi uriașe. Putin este un tactician abil, maestru al combinațiilor pe termen scurt, dar urmărește obiective strategice autodistructive sau pur și simplu irealizabile. El nu va deveni un lider politic de anvergură globală și nici nu va transforma Rusia într-o superputere. Cel mult, va schimba statutul de partener minor al Occidentului cu cel de partener minor al Chinei.
Un capitol aparte în analiza lui Akunin îl constituie aparatul represiv. Contrar miturilor, acesta nu a fost niciodată o forță politică autonomă în Rusia. În epoca sovietică, era un instrument al conducerii de partid; astăzi este un instrument al puterii personale a lui Putin. O „haită de câini”, fiecare ținut în lesă și instigat împotriva celorlalți. Este o tactică eficientă – până la un punct. Istoria cunoaște însă și scenariul în care unul dintre câini scapă din lanț și își atacă stăpânul.
Războiul din Ucraina devine, în această grilă de lectură, un test decisiv. Akunin afirmă fără echivoc: nu este vorba de o „fatalitate istorică” și nici de o continuare firească a politicii leniniste. Este un proiect personal al lui Putin și, totodată, un eșec personal. Desigur, Lenin a reincorporat în Rusia sovietică toate teritoriile pe care a reușit să le controleze, inclusiv Ucraina. Dar războiul de astăzi nu decurge automat din trecut. Declanșatorul său a fost Maidanul, frica lui Putin că un scenariu similar s-ar putea repeta în Rusia, precum și concepția arhaică despre lume ca un mozaic de „sfere de influență”. Logica războiului este brutal de simplă: „Nu atinge! Este al meu!”.
Eroarea de calcul a fost însă fundamentală. Putin a acționat plecând de la imaginea URSS-ului ca imperiu capabil să înghită spații. Federația Rusă este, în realitate, o „subimperie”, dependentă economic și tehnologic. Fără o „Silicon Valley” proprie sau măcar un substitut chinezesc, ea riscă să se prăbușească rapid. De aici și cel mai probabil deznodământ al conflictului: un „scenariu coreean” – nu pace, ci un armistițiu fragil, cu linii de demarcație și pericol permanent de reluare a luptelor. Un final prost pentru toți.
În acest context se explică și relația ostilă a puterii cu Boris Akunin însuși. Influența sa asupra societății ruse este greu de supraestimat. În majoritatea țărilor, un autor de bestselleruri nu ar fi perceput ca o amenințare politică. Dar Rusia nu este „o țară ca toate celelalte”. Aici identitatea națională a fost modelată în mare măsură de literatură. Stalin a înțeles acest lucru mai bine decât mulți și a instituit un control total asupra cuvântului. Putin continuă aceeași strategie, transformând știrile în ficțiune și ficțiunea în „istorie oficială”. Akunin îi stă în cale tocmai pentru că oferă o narațiune alternativă, coerentă și inteligibilă despre trecut, lipsită de sacralizarea statului.
Nu întâmplător, Akunin a devenit un fel de păstor intelectual al opoziției ruse. Nu un lider politic, ci un ghid moral și intelectual, capabil să explice de unde provine răul prezent și de ce acesta nu este accidental. Condamnarea sa în lipsă, etichetele de „terorist” și „agent străin” nu fac decât să confirme frica puterii față de cuvânt.
Relevantă este și comparația sa shakesperiană, care îl asociază pe Putin cu Iago. Un intrigant desăvârșit, excelent în planificarea pe termen scurt, dar incapabil să prevadă consecințele pe termen lung. Iago este mereu convins că deține controlul – și sfârșește întotdeauna victimă a propriei intrigi.
În viziunea lui Akunin, anul 2014 marchează o linie de demarcație fatală: regimul a trecut de la o plutocrație apatică la o dictatură agresivă. Retorica imperială, xenofobia, militarismul și intoleranța nu mai sunt derapaje, ci fundamente ale sistemului de valori. Iar o mare parte a societății acceptă această realitate nu din cruzime, ci din inerție istorică.
Concluzia acestei lecturi a istoriei este dură. Statul rus, în forma sa actuală, nu poate deveni democratic fără a-și distruge propriile temelii. Pentru entități de o asemenea amploare există doar două modele viabile: federația voluntară sau hipercentralizarea. A doua este incompatibilă cu libertatea de exprimare, justiția independentă și un parlament real. Orice tentativă de democratizare slăbește centrul și declanșează reacții de restaurare autoritară. Așa s-a întâmplat după 1917, după 1991 și sub Vladimir Putin.
De aici decurge și ultimul, cel mai neliniștitor, dintre lecțiile lui Akunin. Atâta timp cât Rusia nu va deveni un stat federal democratic, bazat pe asociere voluntară, nu poate exista o democrație stabilă în interiorul său. Iar vecinii ei vor continua să trăiască sub spectrul revanșei imperiale. Singura contrapondere reală rămâne forța democrațiilor unite și capacitatea de a privi istoria fără autoamăgire. Aceasta este, în esență, lecția pe care o oferă „redacția” istoriei ruse propusă de Boris Akunin.
The post Lecțiile istoriei ruse în lectura celebrului scriitor Boris Akunin. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.