Orizontul 2030 și afirmarea proiectului Unirii în geopolitica regională. Op-Ed de Anatol Țăranu

Europa începe să vorbească despre „soluții intermediare”

Recent, cancelarul german Friedrich Merz a formulat propunerea privind acordarea unui statut de „membru asociat” pentru Ucraina, fapt ce  reprezintă mai mult decât o simplă inovație birocratică în interiorul Uniunii Europene. Ea este, în realitate, o recunoaștere indirectă a faptului că extinderea rapidă a Uniunii devine tot mai puțin probabilă, chiar și în cazul unui stat aflat în centrul celei mai mari confruntări geopolitice europene de după al Doilea Război Mondial.

Faptul că oficialii europeni consideră deja nerealistă aderarea deplină a Ucrainei la UE până la sfârșitul deceniului spune aproape totul despre adevărata stare de spirit de la Bruxelles. Dacă pentru Ucraina – susținută militar, politic și financiar de Occident într-un mod fără precedent – se caută formule intermediare fără drept de vot, atunci este legitimă întrebarea: cât de realistă este integrarea deplină a Republicii Moldova până în 2028 sau 2030?

De ani întregi, în spațiul public moldovenesc s-a consolidat impresia că aderarea la UE este doar o chestiune de câțiva ani. Această percepție a fost alimentată atât de contextul geopolitic creat după invazia rusă în Ucraina, cât și de optimismul politic intern. Însă realitatea instituțională a Uniunii Europene este mult mai complicată decât entuziasmul electoral sau mesajele mobilizatoare.

Procesul de aderare presupune deschiderea și închiderea a zeci de capitole tehnice, armonizarea profundă a legislației, reforme structurale și creștere economică robustă, combaterea corupției, consolidarea justiției, dar mai ales acordul unanim al tuturor celor 27 de state membre. Orice schimbare de guvern într-o capitală europeană poate modifica ritmul sau chiar direcția extinderii.

În aceste condiții, avertismentele fostului premier Ion Sturza nu pot fi ignorate. El afirmă deschis ceea ce mulți oficiali evită să spună public: orizontul 2028-2030 este extrem de ambițios și, cel mai probabil, nerealist. Declarația sa că „trebuie să explicăm oamenilor că nu este realist nici 2028, nici 2030” reprezintă, în fond, o tentativă de a preveni un viitor șoc al dezamăgirii colective.

Între speranță europeană și realitate geopolitică

Problema Republicii Moldova nu este doar una tehnică. Ea este și una geopolitică și identitară.

Spre deosebire de statele central-europene care au aderat în valurile anterioare de extindere, Republica Moldova rămâne vulnerabilă din cauza conflictului transnistrean, a presiunilor rusești și a fragilității interne. În plus, Uniunea Europeană însăși traversează o perioadă de oboseală strategică. Crizele economice, ascensiunea curentelor eurosceptice, presiunea migrației și războiul din Ucraina fac ca extinderea să nu mai fie percepută unanim drept prioritatea absolută a Europei.

De aceea, ideea lui Friedrich Merz privind „soluțiile inovatoare” pentru statele candidate trebuie privită cu maximă atenție. Ea poate deveni începutul unei Europe cu mai multe viteze și cu mai multe categorii de apartenență: membri deplini, membri asociați, parteneri strategici și state aflate într-o zonă gri instituțională.

Pentru Republica Moldova, riscul major este acela de a rămâne blocată ani sau chiar decenii într-o asemenea zonă intermediară – suficient de apropiată de Europa pentru a prelua obligații, dar insuficient de integrată pentru a beneficia de toate garanțiile politice și de securitate.

Acesta este contextul în care discuția despre proiectul Unirii cu România începe să revină nu doar în spațiul intern, ci și în dezbaterile internaționale.

Tema Unirii a ieșit din cadrul tabuului politic

Semnificativ nu este doar faptul că tema reunificării Republicii Moldova cu România a reapărut în spațiul public, ci mai ales contextul în care aceasta a fost formulată. Subiectul nu a fost readus în discuție de un politician unionist de la Chișinău, ci de fostul președinte estonian Toomas Hendrik Ilves, în cadrul Conferința Lennart Meri 2026 – unul dintre importantele forumuri europene dedicate politicii externe și securității.

Acest detaliu schimbă profund semnificația dezbaterii. Timp de mulți ani, tema Unirii a fost tratată în cancelariile occidentale drept o chestiune sensibilă, incomodă sau chiar marginală, asociată exclusiv dezbaterilor identitare interne din Republica Moldova. În majoritatea forumurilor occidentale, asemenea subiecte erau evitate pentru a nu provoca reacții geopolitice și pentru a nu alimenta tensiunile cu Rusia. Astăzi însă, simplul fapt că întrebarea despre reunificare este adresată public președintei Maia Sandu într-un cadru strategic internațional demonstrează că percepția asupra subiectului începe să se schimbe.

Întrebarea lui Toomas Hendrik Ilves – de ce Republica Moldova nu înfăptuiește unirea cu România – nu a fost una întâmplătoare. Ea reflectă apariția unei noi logici geopolitice în Europa de Est, în care problema securității și a integrării rapide începe să fie privită tot mai pragmatic. În condițiile în care extinderea Uniunii Europene devine mai lentă și mai complicată, iar Bruxellesul caută deja formule intermediare pentru statele candidate, proiectul reunificării începe să fie analizat nu doar emoțional sau istoric, ci și strategic.

Răspunsul Maiei Sandu a fost prudent, dar extrem de revelator. Șefa statului a afirmat că, în prezent, există pe interior mai mult sprijin popular pentru integrarea europeană decât pentru unificare. Totodată, ea a adăugat o frază care poate avea consecințe politice importante: sprijinul pentru Unire ar putea crește dacă cetățenii vor constata că Uniunea Europeană „nu se mișcă destul de repede”.

În realitate, aceasta este poate cea mai importantă recunoaștere indirectă făcută până acum la nivel prezidențial: perspectiva reunificării devine direct dependentă de ritmul integrării europene. Cu alte cuvinte, dacă Bruxellesul va întârzia sau va bloca extinderea, proiectul Unirii dintr-o opțiune identitară se transformă într-o soluție geopolitică practică pentru integrarea rapidă în spațiul european și euroatlantic.

La aceeași conferință, președintele Muntenegrului Jakov Milatović, continuând logica discuției despre reunificare, i-a spus Maiei Sandu că ar putea deveni într-o zi președinta României. Deși schimbul de replici a fost formulat într-o notă relaxată și ironică, el are o semnificație simbolică importantă. Maia Sandu a încercat să răspundă cu umor, afirmând că după două mandate și-ar dori să se ocupe de grădinărit. Replica moderatoarei – că poate face grădinărit și în România – a provocat zâmbete în sală, dar asemenea admiteri apar doar atunci când subiectul încetează să mai fie perceput drept imposibil sau absurd.

Acesta este, poate, cel mai important semnal politic venit de la Tallinn: tema Unirii a ieșit din cercul îngust al dezbaterilor identitare interne și începe să intre în spațiul reflecției strategice internaționale. În noul context geopolitic european, reunificarea nu mai este discutată exclusiv prin prisma trecutului istoric, ci tot mai mult ca posibilă soluție de securitate, integrare europeană accelerată și stabilizare regională.

Pe măsură ce perspectiva aderării clasice a Republicii Moldova la Uniunea Europeană se îndepărtează în timp, iar Europa însăși vorbește despre „statuturi intermediare” și „soluții inovatoare”, proiectul Unirii începe inevitabil să capete relevanță geopolitică reală.

2028-2030 devine realist doar prin proiectul Unirii

Aici se află marea dilemă strategică a Republicii Moldova.

Dacă integrarea europeană prin procedura clasică poate dura un deceniu sau mai mult, iar Europa însăși caută formule intermediare pentru statele candidate, atunci singura modalitate prin care spațiul dintre Prut și Nistru ar putea intra efectiv în Uniunea Europeană până în 2028-2030 rămâne reunificarea cu România.

Aceasta nu mai este doar o dezbatere romantică sau simbolică, ci începe să capete dimensiunea unui calcul politic și strategic.

Prin România, Republica Moldova ar intra automat în spațiul european și euroatlantic, beneficiind de garanții de securitate, acces instituțional complet și integrare economică imediată. În lipsa acestei variante, perspectiva aderării rapide riscă să rămână mai degrabă o promisiune electorală decât un termen realist.

În acest context, următorii ani ai mandatului Maia Sandu capătă o importanță istorică. Nu este suficientă doar îndeplinirea condițiilor tehnice de aderare. În paralel, devine esențială consolidarea unei majorități politice și culturale care să facă posibilă o decizie istorică atunci când conjunctura internațională o va permite.

În prim-plan vor intra inevitabil politicile identitare românești, recuperarea memoriei istorice, apropierea instituțională de România și pregătirea unui cadru diplomatic favorabil.

Europa transmite deja semnale că extinderea rapidă nu mai este atât de simplă pe cât se credea acum câțiva ani. În aceste condiții, Republica Moldova trebuie să decidă dacă acceptă perspectiva unui lung vestibul european sau dacă începe să privească proiectul Unirii drept singura cale realistă pentru atingerea orizontului 2028-2030.

The post Orizontul 2030 și afirmarea proiectului Unirii în geopolitica regională. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.